| |
"Amintiri cu sfinţi"
(fragmente)
Daniel Brânzei
Despre autor
Fragmente din "Amintiri cu sfinti"
Marcu Nichifor
Sabina Wurmbrand
Aurel Popescu
Richard Wurmbrand
Despre autor
Daniel Branzai, nascut in Bucuresti.
Mama: evreica crestina. Tata, Vasile Branzai: pastor baptist. Botezat
in Biserica Baptista in 1972, la virsta de 18 ani. Casatorit in 1976 cu
Daniela Ban, fiica unui fost detinut condamnat pe motive religioase de
autoritatile comuniste la douazeci de ani de puscarie.
A absolvit Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti
la 24 de ani, dar nu a primit "recunoasterea" din partea
Departamentului Cultelor. In pericol sa fie arestat sub incidenta celebrului
decret 153 (parazitism) si urmarit permanent de Securitate, a activat
ilegal cativa ani ca predicator in bisericile din Iasi, Pascani, Piatra
Neamt, Roman si Bacau.
In 1982, a fost impins sa plece din Romania din
cauza persecutiei comuniste. A venit in America la Detroit, de
unde a fost chemat de fratele Petru Popovici sa pastoreasca o biserica
nou infiintata in Hollywood, California. Si-a continuat studiile la “Logos
Bible Institute”, fondat si condus de John MacArthur. A lucrat
multi ani de zile cu organizatia “Christian
Aid Ministries” din Ohio pentru ajotarea crestinilor din
Romania. Finantat de ei a tradus si scris carti,
printre care “Biblia cu explicatii”,
“O revarsare de viata”, “Biserica locala”, “Ghidul
familiei”, Chemarea intelepciunii”, Identitate crestina in
istorie”, “Amintiri cu sfinti” (vol I, II si III), “Introducere
in teologie”, “Lucrurile de sus”, “Laudele Domnului”.
A fost vocea lui James Dobson la varianta romaneasca a seminarului “Preparing
for Adolescence”. A realizat impreuna cu citiva prieteni varianta
romaneasca la Seminarul “Purpose Driven Church” al lui Rick
Warren. Este stabilit in prezent in Los Angeles,
California. Are doua fiice, Sarah si Christine, de la care are
doi nepoti, Thimoty si Michael. In prezent, pastoreste
Biserica Baptista Bethel , din Anaheim, California si este vicepresedintele
Asociatiei Bisericilor Baptiste din Statele Unite ale Americii si Canada.
De asemenea intretine site-ul Roboam www.roboam.com
, un site cu articole crestine si discutii pe teme biblice.
Sursa:www.CristiaNet.fr
Fragmente din "Amintiri cu sfinti"
Important!
Volumele "Amintiri cu sfinti" sunt
postate de cãtre autor pe internet aici:
http://amintiricusfinti.wordpress.com/
Marcu Nichifor(vol.2, pag.33)
Se spune că dacă absenţa ta nu este remarcată
de nimeni, nici prezenţa ta nu contează. Acum, când fratele
Marcu Nichifor s-a dus dintre noi, mi-a rămas în suflet un
dor nesfârşit, fără şanse de potolire de partea asta
a curcubeului.
Marcu Nichifor a fost unul dintre cei pe care Dumnezeu îi dăruieşte
la singular în fiecare generaţie.
(…)
Unic în felul său, Marcu Nichifor a fost
printre puţinii baptişti care au avut un conţinut şi
o înclinaţie „mistică” (în sensul bun al cuvântului). Îmi este
foarte greu să explic ce m-a fascinat mai mult la acest om cu o personalitate
atât de enigmatică. Semăna cu un fel de Ilie Tişbitul,
pentru care rugăciunea era cheia care descuia domeniul miraculosului,
domeniu care pentru noi ceilalţi era sinonim cu acela al imposibilului.
(…)
Fratele Marcu Nichifor a trăit ca un creştin
mereu „rătăcitor”, un fel de Samuel plecat mereu să cerceteze
poporul de-a lungul şi de-a latul ţării. A fost un om cu
o personalitate profundă şi bogată, un foarte priceput
psiholog, un cititor cu o preocupare enciclopedică şi, mai ales,
un excelent evanghelist „de la om la om”.
Se spune, pe drept cuvânt, că este cu neputinţă să
înţelegi un mistic. Ca să-l pătrunzi, ar trebui să
poţi repeta experienţele lui, ori aşa ceva nu este la îndemâna
oricui.
Din fericire, de la Marcu Nichifor avem propria
lui mărturie, aşa cum a apărut ea în cartea „Perle şi
comori”, sub îngrijirea prietenei mele Genovieva
Beatie, fostă Sfatcu.
Urmăriţi împreună cu mine cum a avut loc „deşteptarea”
lui spirituală:
Mai întâi, Nichifor a trebuit să se desfacă
din mreaja de minciună care a fost aruncată peste o întreagă
generaţie:
“Prin partile noastre s-a intamplat un caz,
cand un mort a fost dezgropat de niste hoti si a fost gasit viu. S-a facut
multa valva cu intamplarea aceasta. Tot asa se poate intampla si in viata
ta: sufletul tau sa fie ingropat de viu si sa-l tii o viata intreaga prizonier.
Asa faceam si eu, dar nu stiam.
Ce grozav! Sa nu stii ca ai suflet! Pe la 15 ani, tarana si murdariile,
filosofii de tot felul l-au ingropat de viu. Sufletul meu era ingropat
si pecetluit in groapa vietii mele.
Am fost surprins la inceput, cand am auzit pentru prima oara ca nu am
suflet. Apoi m-am obisnuit cu ideea aceasta. Am citit, am recitit si m-am
convins ca nu am suflet. Mintea mea de copil primea toate prostiile sarlatanilor
materialisti. Rugaciunea pe care, cu gingasie, mi-o turnase tatal meu
in suflet cand eram la pieptul lui de sase anisori, imi devenise straina
si nefolositoare. Eram acum rece si nepasator fata de tot ce era vesnic
si sfant. Pot spune ca necredinta in cele sfinte imi inlantuia sufletul
si eram chinuit grozav. Incercam mereu prin studii sa inlocuiesc criza
sufleteasca, dar roata vietii ma ameninta cu prabusirea.” (“Perle
si comori”, pag. 24)
Atingerea lui Dumnezeu si “desteptarea” nasterii din nou
l-a surprins mai intai, dar apoi l-a indreptat hotarator spre lumina:
”Nu cunosc bine ce s-a întâmplat, dar deodată sufletul meu s-a trezit
din somnul morţii. Dumnezeu a lucrat mult, dar eu am văzut puţin.
Ştiu numai că lumina a venit asupra mea. Pământul a fost
răscolit, iar sufletul a dat năvală spre Dumnezeu ca o
furtună.
Până să-mi dau bine seama despre ce e vorba, m-am trezit un
om nou şi liniştit, la picioarele Mântuitorului meu.
Să caut – nu ştiam; să mă rog – nici atât. Dar cu
toate acestea căutam cu tot sufletul şi mă rugam aproape
tot timpul. Domnul Isus devenise o persoană reală în viaţa
mea.
Eram mirat de noua mea viaţă. Puterea de a mă mânia, de
a înjura, de a mă certa, de a minţi, a dispărut. În schimb
mă bucuram nespus de mult, cu o bucurie pe care n-o cunoscusem până
atunci; şi din această bucurie izbucneau laude şi glorie
lui Dumnezeu.
Sufletul meu a început să trăiască fără întrerupere
în prezenţa lui Dumnezeu, în Împărăţia Lui. Aşa
vrea El. Dacă mă împotrivesc, nu-i bine. Îmi cere întâietate
şi trebuie să i-o dau.
Spiritul meu se poartă câteodată ciudat cu mine. Nu mă
lasă să dorm şi să mă odihnesc decât târziu,
după miezul nopţii. Îmi şopteşte cu glasul dulce:
« Să veghem ».
Alteori, pe la două sau trei noaptea, mă trezeşte cu acelaşi:
: « Să veghem ». nu-l interesează la ce oră m-am
culcat; ci, când flămânzeşte, vrea să stea la masă
cu tatăl şi cu Fiul (Apoc.3:20). Şi de ce m-aş împotrivi?
Când mă împotrivesc, văd cu dezamăgire că şi
pentru corpul meu e mai bună vegherea decât somnul.
Când eram copil mic, nu ştiu cum mă obişnuisem să
mă scol pe la miezul nopţii şi să plâng, ca apoi să
capăt de mâncare. Aceasta devenise o regulă. Spiritul din mine
însă nu are nici o regulă. El nu are nici un timp precis. El
nu vrea să ştie de zi sau noapte. Lui nu-i pasă de aranjamentele
noastre omeneşti. Te miri când, deodată, îi vine dorul să
urce din sferele pământeşti la cele cereşti.
Altă dată, nu ştiu din ce cauză, din zori şi
până noaptea târziu, spiritul meu stă lângă Domnul, în
faţa Lui şi cu nici un chip nu s-ar lăsa înduplecat să
întrerupă legătura sfântă cu Dumnezeu. În asemenea împrejurări,
mirat de purtarea lui neînţeleasă, îmi continuu lucrul aici
pe pământ ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat.
Am avut multe experienţe ciudate cu spiritul meu până ne-am
cunoscut mai bine.
(…)
Cine l-a cunoscut ştie ce mare preţ punea nenea Marcu pe o totală
predare a credinciosului în mâna Creatorului Său. Cuvintele nu erau
doar o proclamaţie goală, ci izvorau dintr-o experienţă
personală incontestabilă:
”Ca fiecare tânăr plin de râvnă pentru Domnul, aveam şi
eu planurile mele şi mi-era teamă ca nu cumva El să mi
le schimbe. Mergând pe drum, mă gândeam că Domnul s-ar putea
să-mi schimbe roata vieţii şi atunci ce se va alege din
mine?
Amărât, îmi răspundeam că voi face ce va voi Domnul, pentru
că eu, cu planurile mele, îmi sunt duşman, pe când Dumnezeu,
cu planurile Lui, îmi este prieten. Cu El trăiesc, fără
El mă distrug.
În acest timp de apăsare sufletească şi de nepotrivire
între gândurile mele şi cele ale lui Dumnezeu, mintea mea a fost
luminată de cuvintele «jertfa arderii de tot»>Niciodată nu meditasem
până atunci la acest subiect. Aceast ă jertfă este prima
şi cea mai importantă dintre toate jertfele. După ea urmează
jerfa de mâncare, de închinare, de ispăşire,
de mulţumire şi cea de vină. Aceasta înseamnă că
în viaţa mea vine mai întâi predarea totală în braţele
lui Dumnezeu, fără să păstrez nimic din mine.
Lecţia era «tare». Am închis repede locul unde erau scrise aceste
rânduri şi am mers mai departe printre holde. „Trebuie să dau
Domnului tot ce am şi toate planurile mele pe care mi le-am făcut.”
Eram necăjit. „De ce am deschis Biblia tocmai acolo? Nu ar fi trebuit
să citesc”, mă gândeam. „Aici a fost greşeala mea.” Dar
în mine totul suna din nou: „Trebuie să dau totul!... Dacă nu
am predat totul?”
Mergeam mai departe şi auzeam aceeaşi voce în mine: „Toată
inima, toate planurile, toată casa, toată viaţa, toate
sunt ale Domnului şi toate trebuie predate Lui.”
Scânteia divină a aprins conştiinţa mea aşa de tare
încât simţeam că ard în flăcări. Şi cine poate
să ardă în flăcări fără să fie…ars?”
Socrate a avut-o pe Xantipa, Marcu Nichifor a avut-o pe Ada! Câteodată soţiile fac
din soţii lor filosofi, alteori îi fac… evanghelişti pribegi
de casă.
(..)
Fratele Marcu n-a fost niciodată supărat pe cei care-i vedeau
lipsurile. El însuşi şi-a măsurat creşterea, regretând
că nu poate fi mai repede şi mai deplin pe măsura harului
care-i fusese acordat. Iată una dintre mărturisirile lui pe
tema creşterii spirituale personale:
”Intenţia Domnului era să-mi lărgească inima, să
fiu larg ca şi el: casa mea să fie casa Lui şi a ucenicilor
lui, mâncarea mea să fie a ucenicilor Lui şi mărginirea
să dispară din viaţa mea. Felul meu îngust a trebuit să-l
pun mereu înaintea Lui în rugăciune, ca El să mă lărgească,
să mă scoată din mărginirea mea.
Altă dată El a trebuit să mă lărgească în
problema dragostei. Ca păstor, a trebuit să fac cuiva o mustrare
pentru anumite nedesăvârşiri; dar nu puteam să-i fac observaţie
dacă în adâncul sufletului meu nu ajungeam la milă şi dragoste
faţă de persoana respectivă. O săptămână
am stăruit în rugăciune pentru problema aceasta. La sfârşitul
săptămânii Domnul mă lărgise: puteam să-i vorbesc
cu milă şi cu dragoste.”
Sabina Wurmbrand (vol.2, pag.67)
Pentru cei care au cunoscut familia Wurmbrand,
nu este un secret că tanti Bintea a fost
un predicator „mai bun” decât nenea Richard.
Există pe undeva o Biblie legată special, cu câte o foaie albă
între fiecare două file ale Bibliei. Aceste foi albe au fost acoperite
cu colecţia de reflecţii şi meditaţii obţinute
din citirea ei zilnică,. Îmi amintesc că fratele Aurel Popescu
a cerut-o odată ca singură moştenire visată, ca semn
de preţuire a prieteniei lor. Nu ştiu cine a rămas până
la urmă cu această Biblie de studiu.
Iată un eşantion din cugetările şi meditaţiile
care poartă în mod inconfundabil amprenta personalităţii
sorei Binţea.
Am găsit-o ca de obicei acasă, gata să ne zâmbească,
gata să ne servească cu ceva bun, gata să ne asculte cu
toată atenţia şi gata să ne împărtăşească
ceva din comorile umblării ei cu Dumnezeu. Venisem însoţit de
o persoană aflată în „căutarea lui Dumnezeu”. Fireşte,
sora Binţea avea ceva pregătit chiar pentru această
ocazie:
”Am citit nu de mult un text din Geneza care mi-a dat mult de gândit.
Este scris în Geneza 43:16 ceva despre un om numit Iosif şi despre
fraţii săi:
’Cum a văzut Iosif pe Beniamin
cu ei, a zis economului său: „Bagă pe oamenii aceştia în
casă, taie vite şi găteşte; căci oamenii aceştia
au să mănânce cu mine la amiază.” Omul acela a făcut
ce-i poruncise Iosif şi a dus pe oamenii aceia în casa lui Iosif.
Ei s-au temut când ai văzut că-i bagă în casa lui Iosif
şi au zis: „Ne bagă înăuntru din pricina argintului pus
în sacii noştri data trecută; vor să se năpustească
peste noi, ca să ne ia robi şi să pună mâna pe măgarii
noştri.”’(Geneza 43:16-18)
Sărmanii fraţi ai lui Iosif! Ei se temeau că Iosif plănuia
să … le fure măgarii! Mai-marele Egiptului tocmai dăduse
ordin ca să se pregătească pentru ei un ospăţ
şi ei se temeau că vor fi luaţi robi. Credeau că Iosif
nu mai poate fără măgarii lor! Lor le era destinată
partea cea mai bună a Egiptului, dar ei se gândeau că-şi
vor pierde măgarii!
Tot aşa suntem şi noi când este vorba să venim la Dumnezeu.
Ne temem că ne va băga cu forţa în casă ca să
ne ia robi şi ca să ne fure ce-i al nostru… Domnul Isus ne pregăteşte
un ospăţ şi Dumnezeu are deja pregătit pentru noi
ce este mai bun în casa Lui veşnică, iar noi … ne tot gândim
la măgarii noştri şi ne temem de Domnul. Ni se pare că
El vrea să ne jefuiască de ce este de drept al nostru, când
El vrea de fapt să ne dea în dar ce nu este al nostru… tot ce este
cu mult mai mult decât ceea ce ni se pare nouă că avem acum
„al nostru”.
Aurel Popescu(vol. 2, pag.161)
Iată o sarcină care-mi este foarte dificilă:
să scriu ceva despre Aurel Popescu, mentorul
meu de-o viaţă, omul care, dintre toţi, m-a influenţat
cel mai mult în starea şi stilul meu de viaţă. Cum s-a
întâmplat?
”Nea Aurică” a apărut în viaţa mea în vremea în care-mi
căutam o identitate personală, pe timpul căutărilor
dureroase după adevăr şi autenticitate. N-am fost niciodată
străin de creştinism sau spiritualitate. Am crescut doar în
casa unui păstor baptist şi am fost înconjurat de spiritualitatea
evreilor veniţi în orizontul familiei noastre pe linia mamei mele.
Pe la 17-18 ani însă mă găseam cam departe de biserică
şi foarte aproape de o carieră strălucită în organizaţia
de U.T.C. a liceului unde îmi făceam studiile. Privindu-l şi
ascultându-l atâţia ani pe tatăl meu la amvonul bisericii, învăţasem
să vorbesc bine şi aveam talent de … propagandist. Ceva era
însă putred în sufletul meu şi dincolo de fanfaronada de suprafaţă,
temeliile tuturor convingerilor mele erau foarte şubrede. Mai mergeam
din când în când la biserică, dar ceea ce auzeam mi se părea
foarte departe de realitate şi foarte sărac în comparaţie
cu căutările mele în lumea literaturii şi a filosofiei.
Atunci a apărut la orizontul experienţelor mele Aurel Popescu, intelectualul fără Seminar, care umplea
sălile bisericilor cu ascultători şi amvoanele cu un aer
tineresc, proaspăt, primăvăratic şi, … mai ales „contemporan”
Inginer prin formaţie scolastică, poet din fire, împătimit
de studiul Scripturilor şi … şmecher de Bucureşti prin
personalitate, fratele Aurel m-a fascinat din prima clipă. Îi sorbeam
cuvintele de pe buze, îi căutam privirile care se plimbau peste audienţă,
căutam să-i stau aproape şi mă căţăram
pe poziţia mea de „fiu de predicator” ca să-i ajung mereu prin
preajmă şi să-i fur ceva din farmecul acelei personalităţi
unice.
Predestinat parcă prin nume să ajungă „popă”, Aurel
Popescu a fost pentru o vreme „copilul spiritual” al lui Teodor
Popescu şi a frecventat adunările
celor deveniţi de bunăvoie „creştini după Evanghelie”.
A plecat apoi dintre ei din cauza botezului, pe care-l înţelesese
şi-l primise altfel decât propovăduia Teodor Popescu.
A trecut astfel la cultul baptist, dar nimeni n-a putut vreodată
să spună cu certitudine ce „culoare” doctrinară are. Prin
botez „baptist”, prin învăţătura despre împlinirea profeţiilor,
despre răpirea Bisericii şi despre venirea Domnului „creştin
după Evanghelie”, prin trăirea sentimentală aprinsă,
prin graba cu care alerga la rugăciune şi prin focul din cântare
„penticostal”, prin simplitate şi smerenie „Ostaş al Domnului”,
prin dragostea de neam „ortodox” împrietenit cu Ioan Alexandru, Aurel
Popescu a fost şi, slavă Domnului,
încă mei ste un „creştin adevărat”,
veşnic îndrăgostit de Dumnezeu şi de aceia care-L
caută şi-L slujesc cu o inimă întreagă şi consacrată.
(..)
În ciuda stilului său foarte popular, Aurel Popescu
n-a fost niciodată un om superficial, ci un adevărat om de ştiinţă,
un matematician de excepţie, un foarte bun inginer şi, mai ales,
un foarte mare şi declarat adversar al „mediocrităţii”.
Această goană după „foarte puţin” îl deranja în toate
manifestările ei, dar cel mai mult îl stânjenea apariţia ei
în domeniul vieţii spirituale creştine. Iată una dintre
marile lui ironii adresate celor ce vor „puţin” şi se mulţumesc
doar cu „un minim care să-i ducă în cer”.
Unii zic: „Frate, am multe greşeli şi sunt slab … e adevărat,
dar sunt copilul lui Dumnezeu şi, dac-o să intru în cer, am
să o iau şi eu imediat la stânga sau la dreapta şi am să
mă aşez chiar lângă uşă, într-un colţ, acolo…
n-am să merg mai în faţă. Mă mulţumesc să
fiu acolo, lângă uşă.”
Eu le zic: „Frate, să nu te superi, e aşa o aglomeraţie
pentru colţul acela! Toată lumea se înghesuie să ajungă
în colţul acela de lângă uşă. Ar trebui să fii
mai smerit aicea, să te mulţumeşti cu lucruri smerite şi
sfinte, pentru ca atunci când vei ajunge în cer Domnul să-ţi
spună: „Treci mai în faţă!” nu te minţi că vei
fi modest în cer dacă nu reuşeşti să fii modest aici.”
Şi încă ceva, ţine minte mereu că mediocru înseamnă
cel mai bun dintre cei slabi, dar şi cel mai slab dintre cei buni.
(…)
Probabil că cea mai corectă caracterizare a lui Aurel Popescu este aceea care-l defineşte drept un om „autentic”.
Termenul este un derivat din două cuvinte greceşti, care împreună
înseamnă „original, ca opus al unei copii”.
Oamenii autentici sunt oamenii experienţelor personale, pasionaţi
dup adevăr şi porniţi cu înverşunare împotriva a ceea
ce este fals sau neadevărat. Ei au spiritul de „pionieri” ai marilor
mişcări sociale, refuzând sistematic să „se încoloneze”
şi să meargă la vale „cu mulţimea”. Astfel de oameni
nu sunt în nici un fel perfecţi. Căci perfecţiunea nu există,
dar chiar şi atunci când greşesc ei o fac dintr-o consecvenţă
cu ei înşişi, cu cei din jurul lor şi cu Dumnezeu. Pentru
ei, nici o greşeală nu este finală, ci doar o oportunitate
pentru o foarte necesară îmbunătăţire. Sinceri şi
deschişi până în măduva fiinţei lor, oamenii autentici
sunt apariţii binevenite într-o lume de „pseudo-sfinţi” şi
de eroi artificiali. Dumnezeu caută în fiecare generaţie oameni
autentici, porniţi în aventura experienţelor personale ale vieţii,
nemulţumiţi cu imitaţii de mâna a doua şi nesăturaţi
de ceea ce aud de la alţii.
Iată cum caracterizează Aurel Popescu
„autenticitatea” creştinismului:
”Vreau să vă spun că cele mai interesante mărturii
sunt acelea care istorisesc «întâmplări» , nu opinii. Un evanghelist
sau un predicator care se pregăteşte, care poate că n-are
prea mult har, dar se pregăteşte şi citeşte o sumedenie
de lucruri scrise de alţii este în stare să le redea apoi altora.
Dacă are şi niţel talent, rămânem încântaţi de
ceea ce auzim, deşi s-ar putea ca el să nu ne transmită
nimic durabil, dacă ne dă numai din literatura citită.
O astfel de ispravă poate face oricine care se instruieşte şi-i
dă drumul, dar să ne spună ce-i cu el, să ne dea ceva
din viaţa lui, din experienţele lui personale, nu poate. Asta-i
mai greu, căci s-ar putea ca el să nu le aibă! Şi
atunci ne vorbeşte din cărţi.
M-am dus de curând prin textul Evangheliilor şi mi-am dat seama încă
o dată că puterea lor stă în relatarea unor întâmplări
reale, între persoane reale, cu probleme reale. La sfârşitul unor astfel de întâmplări ne este dat şi câte un
verset sau două care comentează pentru noi semnificaţia
întâmplării, dar nu este în nici un caz vorba despre prelegeri de
teologie. Astea sunt în epistole. Evangheliile sunt mărturia unei
vieţi care a fost trăită şi a intrat sub incidenţa
unei întâmplări personale cu Isus Christos.
Fragmente din volumele (1-3)
Daniel Brânzei- Amintiri cu sfinti
Editura MULTIMEDIA, Arad.
Se pot comanda prin email la:
oblaj@arad.ro
Salt la inceputul paginii
|
|
